MIRELA ISAINCU

Ma numesc Mirela Isaincu , am 17 ani. In copilarie nu eram prea atrasa de muzica, dar parintii, vazand ca am ureche muzicala, m-au inscris la liceul de arta　din Iasi. Eu mi-am dorit sa cant la pian, dar nu mai erau locuri, asa ca a trebuit sa ma inscriu la vioara. Imi placea asa de mult, incat intr-o ora de studiu　: un sfert de ora studiam, restul...plangeam　! :)
La varsta de 11 ani m-am mutat in Italia impreuna cu familia, din motive economice. Aici timpul trecea, iar eu, desi cresteam intr-o familie crestina, nu prea aveam nici o tangenta cu Dumnezeu.
De mica am plans foarte mult (cum am scris mai sus)　: problemele din familie ma apasau, binenteles, dar eram si sensibila, prea sensibila. Ma simteam singura. La fiecare lucru care nu-mi convenea ma suparam si plangeam. Totusi, in naivitatea mea, ma rugam Domnului si ii spuneam cat de mult imi doream sa ajut oamenii care aveau nevoie de El, chiar daca, in sensibilitatea mea, eram destul de timida si aveam dificultati sa ma relationez cu oamenii. I-am spus pur si simplu　: «　Doamne foloseste-ma cum vrei Tu　».
Intre timp, vioara incepea sa ma atraga. Ma gandeam cum poate o mana umana sa scoata niste sunete asa de profunde printr-o cutie de lemn.　:) In sfarsit imi placea sa cant la vioara!
Eu si familia am inceput sa mergem la o biserica de italieni, pana ce eu si fratii mei (viitorii Isaincu band) am ajuns sa conducem lauda si inchinarea intr-o biserica de romani. La inceput ma simteam bine acolo, mai ales ca mergeam doar pentru prieteni si ca sa scap putin din atmosfera de cearta de acasa.
Schimbarea vietii mele nu a fost radicala　: m-am apropiat de Domnul incet cu incet. Vedeam ca cu cat ma apropiam mai mult de El tristetea mea disparea, iar eu incepeam sa fiu o persoana fericita. Atunci am inceput sa-mi dau seama de starea bisericii in care mergeam　: nu mi se parea normal ca tinta unor crestini sa fie politica, si alte lucruri care nu au de-a face cu spiritualitatea. Duminicile incepeau sa devina obositoare, dar eu tot speram.
Intr-o duminica din ianuarie 2009 era invitat in biserica noastra Adi Gliga. Traind in Italia, nu prea il cunosteam, si am crezut ca este un oarecare cantaret ‘crestin’.
Dar a venit momentul cand si-a facut marturia　: am ramas uimita si am plans...de bucurie, de data asta.　:) Cand am iesit in oras cu tinerii si Adi, el fiind interesat de mine si de fratii mei, i-am povestit starea familiei noastre.
Adi venea tot mai des in Italia, iar noi ne cunosteam tot mai mult. Incepusem sa ne facem planuri, care pana in ziua di azi s-au adeverit.
Am invatat de la Adi sa iubesc si, mai ales, sa ma las iubita. Am invatat ca oamenii trebuie iubiti, dar nu si pacatele lor. Momentan tot invat ca oamenii sunt egoisti, dar rabdarea trebuie sa fie mare.
La varsta de 16 ani am luat botezul in apa si de-atunci rugaciunea mea din copilarie a luat contur. Incepeam sa inteleg adevarata dragoste, mai ales ca, pe langa Adi, Domnul imi pregatise o prietena adevarata prin care imi arata cat de mult ma iubea.
Nu am crezut niciodata ca as fi ajuns sa-I slujesc Domnului, dar iata-ma aici. Zi de zi inca ma lupt cu fiinta mea, incercand sa iubesc pe orcine si sa fiu fericita. Sunt onorata sa am niste frati ca ai mei. Sunt prietenii mei cei mai buni, cu care am ajuns sa fac un album pentru sufletul oamenilor, asa cum ma rugasem.